O lume minunata imbracata in doliu

Traim intr-o lume minunata dar invelita in negru.
Uitam sa privim cerul caci avem ochi sa-l vedem zilnic.
Cineva mi-a spus demult ca si el probabil ar avea aceleasi senzatii ca si mine daca ar avea timp sa se gandeasca la asta; dar faptul ca are atatea griji materiale ii tine ocupata nu doar mintea,ci si spiritul.
Am vazut niste imagini. Mi-au reamintit cat de norocoasa sunt pentru ca sunt tanara si am timp,pentru ca am mainile,picioarele si inima intreaga,pentru ca pot vedea, pot auzi,pot vorbi, pentru ca pot gandi si simti,pentru ca inca nu e nimic pierdut intr-o lume in care ne pierdem.
Voi reveni la planurile pe care le-am schitat dar m-am oprit din drum,fara sa ma abat macar...pur si simplu: am stagnat.
Mi-e dor de oamenii aparent saracaciosi care stiu sa fie naturali si deschisi printr-un cantec de chitara rece.
Imi pare rau ca multi mergem "la gratar" inveseliti de ideea timpului liber,a socializarii sau a mancarii si bauturii, fara ca atunci cand ne asezam sa atingem cu degetele iarba. Cine spune ca sunt nebuna? Pentru ca e vorba de "votul majoritatii"? Dar poate ca toata lumea e nebuna,iar nebunia devine astfel normalitate. Poate ca sunt prea putini cei normali.
Pana la urma suntem muritori. De ce nu ne bucuram de timpul pe care-l avem, de locurile in care pasim, de cei de langa noi, de nimicurile ale caror dor il poarta cel ce stie ca poate maine nu mai e o zi?